10 mai, a fost, după 1990, o controversă și o data refuzată de neocomuniștii care au controlat pentru mulți ani destinele României!
Cum spunea un jurnalist în anii 90, „10 Mai» este un reper: ne aminteşte ce am fost şi ne dezvălui ce suntem”!
În perioada regimului comunist, ziua de 10 mai a avut parte de celebrări constante în comunităţile româneşti din Europa, America, Australia etc.
Sărbătoarea a fost un prilej pentru românii din exil de a-şi arăta ataşamentul faţă de valorile democratice şi faţă de spiritul unei zile care însemnase în trecut îndeplinirea unor idealuri naţionale. În perioada 1866-1947, ziua de 10 Mai a fost sărbătoarea naţională a României, având trei semnificaţii majore: venirea şi încoronarea principelui Carol I, în 1866, declararea independenţei de stat a României în 1877 şi încoronarea ca rege a lui Carol I, în 1881.
Juristul Eleodor Focşeneanu a demonstrat că, tocmai datorită acestor trei semnificaţii coroborate, comuniştii au insistat ca această dată să fie eliminată complet.
Câştigarea independenţei de stat şi proclamarea reagatului nu puteau fi disociate, astfel încât, în 1948, s-a hotărât ca data de 9 mai să devină ziua „câştigării independenţei”, un non-sens juridic de altfel.
După decembrie 1989, aceleaşi chestiuni referitoare la legatura directă dintre semnificaţiile zilei de 10 mai şi istoria monarhiei, au condus cel mai probabil la refuzul de a reveni la tradiţiile simbolice de dinainte de 1948.
Pentru monarhişti, semnificaţiile datei de 10 mai au fost mult mai elaborate şi mai pline de înţeles decât cele trei explicaţii istorice consacrate. Ei au considerat că „Monarhia a conferit României, pe lângă statură europeană, dezvoltare organică, în spiritul tradiţiei străvechi, fundamentată pe parteneriatul de consens naţional: Coroană, biserică, Armată.”
Alexandru Paleologu credea în necesitatea unei sărbători durabile, ancorată în trediţiile populare profunde, iar istoricul Andrei Pippidi a identificat câteva „funcţii simbolice” ale zilei de 10 Mai.
Acesta a afirmat că fosta sărbătoare naţională a României reprezenta, în anii `90, „o reabilitare a noastră faţă de noi înşine”, o ipostaziere a legitimităţii regelui, un fel de „emblemă vie, steag, memorie colectivă, legătură dintre prezent şi trecut totodată, şi făgăduială de viitor”.
Alte simbolizări ale susţinătorilor regalităţii au identificat în respectiva dată, o cristalizare a unui sentiment tradiţional de independenţă şi autonomie , o revoltă în formă continuă la adresa autorităţii nelegitime de orice fel: „Zece Mai este programul revoluţiei permanente româneşti. Este un gest care trebuie imitat.
Neatârnarea nu poate rămâne un simplu act istoric. Ea este o tehnică, o misiune, un ideal. Afirmarea libertăţii trebuie făcută necontenit”.
Fragmente din lucrarea Cum supraviețuiește monarhia intr-o republică? Regele Mihai, românii și Regalitatea după 1989, Curtea Veche Publishing, București, 2016.
